Ad
Ad
Ad
Category

Timp liber

Category

Perito (Francisco) Moreno. 1852-1919. Explorator argentinian. A parcurs Patagonia in lung si-n lat, descoperind si punand pe harta lacuri, rauri, munti si stepe imense. In 1881, la semnarea tratatului intre Argentina si Chile care stabilea granitele intre cele doua tari, a fost trimis sa pledeze cauza Argentinei.

Datorita lui, dar si din cauza nepriceperii emisarului din Chile, teritorii imense din Patagonia se afla in Argentina, si nu in republica vecina. Patagonia o ia cine o merita. Inainte de a se semna tratatul, insa, a fost si la ghetarul care-i purta numele, o vizita memorabila pe care si-a notat-o in jurnalul personal. Respectivul capitol din jurnal a fost multa vreme nedescoperit si inedit, pana cand a cazut in mana mea, iar eu, ca o reporterita constiincioasa ce sunt, vi-l ofer in continuare, tradus si adaptat.

Se intampla prin 1881, la sfarsit de februarie, intr-o miercuri. Chircit in scaunul de autobuz, venind dinspre El Bolson, Perito Moreno dardaia. Era dimineata, si Perito calatorea deja de mai bine de 20 de ore. Desi obisnuit cu temperaturile patagoneze, ramasese totusi surprins cat de infiorator de frig se poate face in sudul regiunii. Mai ales noaptea. Si mai ales cand, spre deosebire de celelalte calatorii, compania de autobuz de acum nu daduse paturica pasagerilor, desi erau la categoria Cama Ejecutivo, adica scaune rabatabile, trei mese incluse si o anumita pretentie de comfort. Dar sa trecem peste detalii minore de genul asta.

Scotandu-si nasul din cartulia pe care o citea, Perito si-a dat seama ca are o problema: facuse rezervare la un hostel in El Calafate, dar nu stia la care. Un cascat, ce mai. Dupa doua luni de calatorii in care trecuse de la rezervari facute cu o saptamana inainte si printate, la rezervari facute cu o zi inainte si notata pe telefon, la aterizat intr-un oras fara rezervare (desi in sezonul turistic era cam riscant, dar avusese bafta) doar cu cateva adrese de posibile cazari, acum batuse un nou record: rezervare la un loc pe care nu-l tinea minte. Bine, problema nu era fara rezolvare: in cel mai rau caz se va duce la un locutorio, adica un internet cafe, erau din astea o gramada prin Argentina, si isi va nota hostelul unde trebuia sa se prezinte. Cu rucsacul imens era mai complicat dar, evident,  nu imposibil.

Totusi, inainte sa se dea batut, a mai avut o tentativa: cu ghidul turistic in mana deschis la pagina cu El Calafate a incercat sa parcurga sectiunea cu cazari, in speranta ca ceva ii va aduce aminte. Mai tinea minte cateva indicii: ca numele hostelului incepea cu C, ca era aproape de autogara si ca numele, in sine, nu avea nimic memorabil (altfel nu i s-ar fi sters din memorie atat de desavarsit). Paaaai… Calafate Hostel? Asta sa fie? Pare aproape de gara, e cu C, si numele n-are absolut nimic special. Asta e.

Ajuns in El Calafate (orasel patagonez fondat de niste olteni din Calafat) Perito s-a dat jos din aubotuz, si-a luat rucsacul in primire si, cand sa iasa in cautarea hostelului, a avut o supriza: hostelul trimisese un baiat cu masina sa transporte eventualii pasageri care ajunsesera cu respectiva cursa. Sa-l intrebe pe baiat, sa nu-l intrebe si sa mearga pe jos? Hai sa profite, daca tot i s-a facut o primire atat de triumfala. Ar fi fost o singura problema: daca nu era asta hostelul, situatia ar fi fost cam jenanta, dar Perito era convins: hostelul era El Calafate si nu altul. Asa ca a urcat in masina cu incredere.

La receptia hostelului, temerile lui Perito s-au adeverit: rezervarea era facuta la alt hostel. Uhmmm, da, a fost o eroare de la site, Perito nu stia cum sa dreaga busuiocul, daca ar fi venit pe jos pana la hostel nu ar fi fost o problema, chestia e ca venise ca un imparat cu microbuzul adus pana la scara, dar asta e, n-a murit nimeni ca a incurcat hostelul, asa ca obrazul gros si fruntea inainte! Cool, man. Perito in control. Deci la care hostel sta? Buenos Aires Hostel. Intr-adevar, nume cu nimic memorabil, adresa aproape de autogara, dar incepea cu B si A, in nici un caz cu C, ei detalii. A ajuns, s-a cazat. Perito fericit.

A iesit in oras, constatand ca nu are absolut nimic special, si si-a rezervat o excursie pentru a doua zi cu Hielo y Aventura, constand in vederea ghetarului, plimbare cu barca si, cireasa de pe tort, un mini-trek de doua ore pe spinarea monstrului. 560 de pesos. Mult, mai, mult, is cam 100 de euro, si asta nu includea intrarea in parc, dar odata ajunge un explorator la ghetarul asta, nu?

A doua zi, plecarea la 7. Perito s-a trezit cu noaptea in cap. Hostelul era pregatit pentru situatiuni de genul asta asa ca servea micul dejun incepand de pe la 6.30, dar nici tartina de paine cu marmelada si nici emotia pe care o simtea la vederea tizului nu au fost suficiente pentru a-l trezi complet pe explorator, care a mai dormitat in autobuz pana aproape de intrarea in parcul national unde se afla ghetarul omonim.

La ghetar, Perito a ramas fara cuvinte. In principal pentru ca era inconjurat de un grup de japonezi, iar el nu stia niciun cuvant in japoneza. Iar pe engleza era foarte greu sa te intelegi cu ei. In continuare jurnalul lui Perito devine extrem de laconic, in parte pentru a ilustra lipsa cuvintelor, in parte si pentru ca Perito era ocupat cu facutul de poze peste poze, pentru ca, da, jurnalul consemneaza totusi: Perito vrajit!

Jurnalul se reia in momentul in care Perito se imbarca pe vaporasul care il va duce spre ghetar, de unde mai trage inca cateva sute de poze si continua prin a inregistra succint urmatoarea lui stare emotiva: Perito mort de frica (bine, jurnalul foloseste niste cuvinte mai putin prezentabile, dar cum spuneam, am adaptat aceasta parte pentru iubitii cetitori) la gandul ca va trebui sa se catere pe imensitatea aia de gheata. Daca cade intr-o crevasa? Daca aluneca? Daca i se face frig? Daca?

Ajuns la refugiul de unde pornea drumetia, insa, Perito isi revine. Emotiile ii trec. Ghizii montani sunt in control. Crampoanele ii asteapta, gheata asijderea, iar despre paharul de whisky de la sfarsitul traseului nici nu mai vorbesc. Pacat ca Perito nu bea spirtoase, are o problema cu gustul amar. Oare ciocolata calda n-au pe acolo? Pe ghetar, curs practic de urcat si coborat cu crampoane. Picioarele departate, flexati genunchii, mersul ratoiului, pasi mici. Incepe sa-i placa, crampoanele alea is stabile, mersul floare la ureche, se simte in stare sa mearga pana la Polul Sud! Si nici asa de frig nu e, a avut noroc si a nimerit una dintre putinele zile senine de la ghetar. Perito increzator. Perito mandru de el. Perito fericit! A meritat caruta de bani.

Si s-a terminat. Perito a revenit la hostel, a descarcat pozele la marea viteza, le-a pus pe facebook intru inspiratia celorlalti exploratori si-a facut bagajul si a plecat. Spre sud. Avea alte teritorii de explorat, de studiat, de cartografiat.

PS. Cunoscatorii subtilitatilor istoriei Argentinei isi vor da seama ca in articolul de fata s-a strecurat o inexactitate: de fapt Perito Moreno nu a fost niciodata la ghetarul omonim. Desi poate ca ar fi meritat, ghetarul si-ar si asteptat tizul cu soare si tonuri de turcoaz, si, avand in vedere ca e vorba despre una dintre cele mai importante personalitati ale Argentinei, sunt sigura ca Hielo y Aventura i-ar fi facut o reducere.