A disparea. A se face nevazut, a iesi din campul vizual, a se pierde fara urma. In toate limbile latine, “a disparea” e un verb intranzitiv. Nu permite complement direct, roluri determinate, un “disparut” si un “disparuitor”. Nu e un dans care se danseaza in doi.
Cu toate acestea, limba spaniola, in versiunea argentiniana (bine, nu numai, dar despre cea argentiniana vorbesc eu acum), face o exceptie. O exceptie punctuala dictata de context, de un moment al istoriei cand gramatica a fost calcata in picioare si disparitia a fost un joc in care subiectul si obiectul nu coincideau. A fost o vreme cand “a disparea” era verb tranzitiv.
S-a petrecut intre 1976 si 1983. Niste ani tulburi intr-un secol care, pentru Argentina, nu a fost oricum prea limpede, citesti despre istoria contemporana a tarii si ti-e neclar cine erau personajele pozitive si cine cele negative, cine erau inocentii si cine opresorii, unde s-a gresit si care au fost pasii buni. Un sir aproape neintrerupt de dictaturi si regimuri autoritare, populisme, extreme politice si multa violenta. Totusi, ultima parte a anilor ‘70 si inceputul anilor ‘80 par sa fie apogeul. Cel putin in perceptia argentinienilor. Si nu fara motiv: a fost perioada in care in jur de 30.000 de persoane “au fost disparute” de catre autoritati: rapite, detinute, aruncate in haul estuarului Rio de la Plata sau al uitarii. Fara sa lase urme.
Cei 30.000 sunt cunoscuti azi in Argentina ca “los desaparecidos”, si cine planuieste o calatorie pe acolo e bine sa stie de ei. Sigur, se poate vizita tara si fara sa te intereseze acest aspect plictisitor si deprimant din istoria ei recenta, tango-ul, los gauchos si Patagonia au suficient de multe pentru a umple imaginatia turistilor, dar e ca si cum ai incerca sa vizitezi Romania facand abstractie de comunism.
Acestea fiind spuse, hai sa ma tin de cuvant:
Muzeul
Plimbandu-te prin centrul Cordobei, dai de el. Iti atrag atentia niste pereti scorojiti, un avizier cu afise stralucitoare, si o usa deschisa spre biblioteca cartilor interzise. E Museo Memoria D2, un fost spatiu de detentie provizoriu, unde erau adusi cei rapiti, in prima faza, inainte de a fi trimisi in alte centre de unde sa li se piarda urma, unii, inainte de a fi executati, altii si inainte de a fi eliberati, o minoritate infima.
Muzeul e amenajat destul de auster, de fapt nu e nevoie de foarte multe placute si exponate intr-un loc care pentru multa vreme a fost destinat torturii si durerii. Atmosfera e reconstituita prin detalii. Un geam spart, un bec cu lumina orbitoare, o masina de scris, un beci umed. Si cateva povesti de disparuti.
Desi aflata in inima orasului, cladirea a ramas pentru multa vreme ignorata. Istoria ei disparuse fara urma, intocmai ca vietile celor care trecusera pe acolo. Pana in urma cu cinci ani, cand s-a decis reintegrarea ei in memoria Cordobei. Luni intregi dupa decizie, s-au cautat putinii supravietuitori. Majoritatea tinusera experienta sub o tacere desavarsita. Au fost invitati in spatiul golit de obiecte, in care urmau sa regaseasca ceva ce pierdusera demult si, probabil, sa elibereze o povara pe care o purtasera tot atata timp. Marturiile lor au fost fundamentale in intelegerea felului in care locul a fost gandit si folosit in timpul terorismului de stat. Apoi s-au daramat cativa pereti, ziditi anume pentru a transforma cladirea intr-un labirint in care cei detinuti urmau sa isi piarda simtul orientarii, s-au spart cateva usi si multe lacate, si in 2009 Muzeul Memoriei a fost deschis publicului, gratuit, pentru ca amintirile nu ar trebui sa coste bani.
Baticurile
De fapt nu sunt baticuri. Sunt paturici sau bavete de bebelusi, purtate pe post de baticuri de mamele ale caror copii au fost “disparuti” de catre statul Argentinian. Imaginea baticurilor se poate intalni peste tot in Argentina: pe trotuare, pe ziduri, pe afise, si a devenit o emblema a luptei impotriva dictaturii, pentru ca e sigla aleasa de catre asociatia Madres de Plaza de Mayo, o organizatie de femei care din 1977 lupta pentru regasirea fiilor pierduti. Daca aveti drum prin Argentina si dati in vreo piata peste faimosul batic, calcati usor: aveti 30.000 de suflete sub talpa.
Si cantecul
Va las cu el. E de Charly Garcia, unul dintre cei mai respectati si mai iubiti muzicieni din Argentina, un rocker excentric, inovator si controversat. Cantecul “Los Dinosaurios”, aparut in 1983, cu putin timp inainte de terminarea dictaturii, vorbeste despre cei care pot sa dispara in orice moment si despre dinozauri, care, mai devreme sau mai tarziu, cu siguranta vor disparea. Aluzia mi se pare destul de transparenta. In mod surprinzator, insa, autoritatile nu i-au facut mai nimic lui Charly Garcia. Poate dinozaurul simtea ca ora disparitiei se apropia.