M. John Harrison a ajuns cunoscut datorita universului fantastic din Viriconium. Povestirile si romanele care apartin acestui univers au produs un asemenea cutremur in literatura fantasy, aflata in anii ’70 intr-o blazata amorteala, incit cu greu poti gasi acum lucrari speculative care sa nu contina urme ce sa ne duca spre scrierile autorului britanic.
China Mieville, unul dintre cei mai importanti scriitori de literatura speculativa din ultimii ani, il citeaza pe M. John Harrison, alaturi de Mervyn Peake, drept cea mai importanta influenta. Mieville spune ca Harrison a avut un rol hotaritor in formarea lui si sint sigur ca acest lucru este valabil pentru multi alti scriitori, chiar daca intr-o masura poate mai mica. Insa, in ciuda a ceea ce inseamna Viriconium pentru literatura speculativa, parerea mea este ca lucrarile cele mai importante ale lui Harrison sint, de departe, cartile apartinind seriei Kefahuchi Tract. Nu stiu daca M. John Harrison va scrie ceva mai bun, dar Light, Nova Swing si Empty Space sint trei romane perfecte care pot incununa fara probleme o cariera literara. Ele ar putea deveni peste ani cea mai importanta trilogie din istoria SF-ului si am speranta ca vor fi considerate chiar unele dintre cele mai bune creatii literare din prima parte a secolului XXI.
Actiunea trilogiei, care face parte din genul space-opera, are in centru Kefahuchi Tract, o portiune a spatiului cosmic ce se intinde pe multi ani lumina. Acest Tract este o singularite fara „event-horizon”, o zona care creeaza rupturi in realitate si care a atras numeroase specii inteligente timp de miliarde de ani.
Desi nu exista legaturi directe intre volume, parcurgerea intregii serii este esentiala pentru intelegerea completa atit a universului, cit si a cartilor individuale. Insa cele trei romane sint destul de diferite intre ele, primul fiind o space-opera in toata puterea cuvintului, al doilea este un crime/noir, iar Empty Space le combina pe cele doua.
In Light (premiul James Tiptree Jr. 2002) avem parte de o poveste foarte complexa, formata din trei fire narative si trei personaje centrale. Primul fir narativ se petrece in 1999, „inainte de sfirsitul mileniului” si ni-l prezinta pe Michael Kearney, un fizician de geniu, care in unele nopti este un criminal in serie. Celelalte doua fire narative se petrec in 2400, in jurul Kefahuchi Tract. Intr-unul o intilnim pe Seria Mau, un tinar pilot, care de fapt este o intreaga nava misterioasa pentru care si-a sacrificat umanitatea, iar in celalalt pe Ed Chianese, un „twink”, care-si traieste majoritate vietii intr-o realitate virtuala, dar care a fost in trecut unul dintre cei mai buni piloti care au existat de cind omenirea a inceput cucerirea spatiului.
Ma voi opri aici cu descrierea actiunii pentru a nu va strica placerea de a o descoperi singuri. Desi abia cu ultimele pagini ceea ce se intimpla celor patru personaje va fi dezvaluit, restul cartii este atit de fascinant, atit de bine scris, incit aproape ca nici nu te mai intereseaza ca actiunea sa capete vreun sens; esti perfect multumit sa te plimb cu ochii mari de uimire prin formidabila creatie a lui Harrison. Trebuie insa sa aveti rabdare cu primul sfert din Light, care pare de neinteles; dupa aceea universul incepe sa se lumineze si lucrurile din el vor prinde sa capete contur.
Desi voi vorbi in extenso despre toate trei cartile, ma voi feri de absolut orice spoiler. Nu am sa incerc sa lamuresc actiunea romanelor, ci sa ma refer la legaturile dintre acestea, la faptul ca, luate impreuna, formeaza un univers formidabil, plin de relevanta pentru lumea actuala.
Light si Nova Swing s-au tradus la noi la editura Tritonic. Traducatorii, din nefericire diferiti, nu au facut o treaba rea, dar aceasta serie este atit de dificil de tradus, incit are clar nevoie de un traducator care nu doar sa iubeasca science-fiction-ul, ci si sa-l fi citit in cantitati enorme, pentru a cunoaste cu ce se maninca space-opera, un subgen pe care Harrison practic il reinventeaza cu aceasta trilogie.
Daca Light este o adevarata space-opera, cu calatorii superluminice si nave spatiale complexe, Nova Swing (premiul Arthur C. Clarke 2006) este mai mult un roman crime/noir, ce se petrece intr-un singur port naval/spatial. Daca in Light ne aflam pe „plaja” si pe planetele ce inconjoara pe multi ani lumina Kefahuchi Tract, in Nova Swing personajele merg pe strazi intunecate si prin baruri pitoresti. Daca Light studia macro-efectele Kefahuchi Tract asupra unei portiuni importante din galaxie, Nova Swing priveste ca printr-un microscop ceea ce se intimpla cu un oras si cu locuitorii lui, daca acesta se afla intr-un contact permanent si continuu cu aceasta disfuncție a realitatii. Pentru ca Saudade (un minunat cuvint portughez care s-ar traduce prin „nostalgia pentru un trecut care nu a existat”) este singurul oras cunoscut care se intersecteaza direct cu Kefahuchi Tract.
Vic Serotonin este un ghid ilegal care ofera doritorilor plimbari periculoase prin aceasta „zona”, de la marginea orasului Saudade. Numai ca ultimul lui client pare sa fie o femeie mai imprevizibila chiar si decit Kefahuchi Tract. Vic Serotonin, se vede prins intre jocurile dintre Lens Aschemann, un inspector de politie care seamana perfect cu Einstein, fascinant de „zona” si de ceea ce iese din ea, si Paulie DeRaad, cel mai puternic dintre contrabandistii cu obiecte din „zona”.
Un microscop ca acela din Nova Swing da ocazia descompunerii realitatii in toata incertitudinea ei cuantica. Putem cunoaste cu adevarat realitatea sau aceasta cunoastere este iluzorie? Fascinatia personajelor pentru ceea ce se intimpla in „zona”, este fascinatia noastra in fata realitatii, cu tentaculele ei in care avem impresia ca sintem liberi. Iar Nova Swing nu ne va spune pina la urma nimic despre Kefahuchi Tract, ci despre personaje, despre temerile lor, despre disperarile lor, despre incercarile lor de a stabili relatii cu alti oameni si astfel de a stabiliza realitatile in ceva care se poate cunoaste si se poate prezice.
In 2012 Harrison a publicat Empty Space, concluzia trilogiei Kefahuchi Tract. Am observat ca unii cititori au parcurs doar Empty Space, fara sa fi citit inainte Light si Nova Swing, insa nu va sfatuiesc sa faceti acelasi lucru. Chiar daca lectura doar a celui de-al treilea volum nu va va impiedica sa savurati proza, imaginile si universul creat de Harrison, nu veti intelege mai nimic din poveste, care, chiar si avind Light si Nova Swing foarte proaspete in minte ca si mine, este teribil de complicata, facuta parca special ca sa-i induca cititorului stari profunde de confuzie.
Daca Light a fost o space-opera, iar Nova Swing un crime/noir, Empty Space combina cele doua subgenuri. Ca structura, Empty Space seamana cu Light, pentru ca are tot trei fire narative. Primul, la fel ca si in primul volum, se petrece intr-un viitor apropiat, dupa colapsul economic, avind ca si personaj principal pe Anna Waterman, fosta sotia a fizicianului ucigas in serie, Michael Kearney, cu care am facut cunoștința in Light si care este responsabil pentru ecuatiile care au dus la colonizarea spatiului.
Al doilea si al treilea fir narativ incep in Saudade, orasul-port din Nova Swing. Personajele principale sint patru dintre personajele secundare din cel de-al doilea volum al seriei. Astfel, intr-unul dintre firele narative o intilnim pe „The Assistant”, femeia „upgradata” aproape la un supraom, adjuncta inspectorului Aschemann din Nova Swing. Firul narativ in care apare „The Assistant” este tot un crime/noir, in care aceasta investigheaza mai multe crime misterioase, asasinarea unor contrabandisti, ale caror cadavre sint lasate plutind in aer si disparind incet din realitate.
Celelalte personaje apar in al treilea fir narativ si sint Fat Antoyne, Liv Hula si Irene, fostii prieteni si colegi de bar ai lui Vic Serotonin din Nova Swing. Acestia transporta pe nava lor mici obiecte de contrabanda, ducind o viata pitoreasca si lipsita de griji pina in momentul in care accepta niste obiecte misterioase care provin tocmai de la contrabandiștii omoriti.
Daca Light si Nova Swing se afla la capete opuse, intr-o minunata contradictie, si sint folosite de Harrison pentru evidentia si colora diferentele dintre universul cosmic si universul uman, Empty Space aduce practic impreuna primele doua carti, intr-o simfonie a necunoscutului uman si cosmic. Empty Space scrie o partitura dificila si frumoasa a imposibilitatii cunoasterii viitorului, a trecutului care nu este decit o suma de amintiri cetoase, dar si a prezentului, cu infinitatea lui de influente asupra mintii umane, ale carei raspunsuri descompun realitatea pentru a o recompune apoi in ceva subiectiv si diferit. Desi trecutul influenteaza viitorul si, conform fizicii cuantice, si viitorul poate influența trecutul, aceste influente sint in afara puterii de interpretare a mintii umane. Fiecare dintre noi sintem un univers, iar marginea lui, Tractul Kefahuchi al fiecaruia, se afla la intersectia cu ceilalti oameni. Insa desi ne intersectam, posibilitatea de a ne intelege cu adevarat unii cu altii este aproape imposibila. Empty Space este plin de disperarea necunoscutului, a incertitudinii si a neintelegerii, insa personajele din ea, la fel ca fiecare dintre noi, merg inainte si incearca sa gaseasca logica si stabilitate, chiar si acolo unde acestea nu se pot gasi.
Nu va asteptati insa la un final adevarat, care sa raspunda la nenumaratele intrebari ridicate de primele doua carti. Empty Space se mai numeste si A Haunting, pentru ca trecutul, prezentul si viitorul se bintuie reciproc si pe vecie. La fel ca si in aceasta trilogie, nimic nu se incheie cu adevarat in univers. Nici macar povestile si vietile fiecaruia. Fiecare timp este bintuit de celelalte intr-o permanenta si perfecta indecizie. Si, la fel cum fiecare fiinta umana are propria realitate, la fel si „non-finalurile” din ultimele pagini ale lui Empty Space, vor fi interpretate diferit de fiecare cititor. Nimic nu este clar si final in univers, dupa cum ne arata frumoasa demonstratie a lui Harrison, iar arta foarte buna este mai putin clara si finala de orice altceva.
Trilogia Kefahuchi Tract abunda de idei interesante, de la efectele actualei crize economice asupra familiei si a individului, pina la evolutia viitoare a actualelor tendinte din ingineria genetica sau a sacrificiilor pe care fiinta umana trebuie sa le faca pentru a putea naviga printre stele. Insa in ciuda acestor idei si intrebari, cea care straluceste cel mai puternic este proza. Sexy, murdara, cu pumni teribili care-ti opresc rasuflarea si cu mingiieri care-ti taie picioarele, cuvintele lui Harrison construiesc probabil cea mai formidabila proza pe care science-fiction-ul a dat-o de la nastere si pina acum. Cu aceste trei carti in mina as avea curajul sa ma infrunt in materie de proza cu oricare dintre scriitorii in viata, indiferent daca scriu literatura speculativa sau realista. Asa cum a spus Samuel Delany „in science-fiction, sintagma «lumea ei a explodat», poate sa insemne ca viata personajului feminin a suferit schimbari neasteptate, dar si ca intreaga planeta a fost distrusa”. Astfel, toate cuvintele lui Harrison, toate metaforele lui, pe linga ca pot avea intelesurile din literatura realista, pot capata toate nuantele posibile ale viitorului (a broda in Empty Space nu inseamna numai a coase, a nascoci, a ticlui, ci si tehnica pentru care se schimba ADN-ul unei fiinte), tragindu-l pe cititor, ca un cintec de sirena, in fabuloasa lume asternuta pe hirtie de scriitorul englez. Si, daca acesta va reusi sa scape, nu va scapa neschimbat, pentru ca ceea ce face M. John Harrison este arta in cel mai profund sens al cuvintului.
Paul McAuley a dat o foarte fascinanta si interesanta definitie a Noii Space-Opera:
„Noua space-opera – noua space-opera de calitate – jefuieste cu veselie temele si jucariile vechii scoli, le reconditioneaza cu stiinta de ultim moment, si le integreaza in naratiuni epice unde povestile intime, umane, sint la fel de relevante ca si fundalurile widescreen baroce, pe care ele isi arunca umbra. Nu exista nici imperii, nici tehnocratii rigide dominate de o singura Mare Idee in noua space opera; ca si cyberpunk-ul, acest gen este eclectic si pluralist, precum si infuzat cu sensibilitatea tipica secolului XXI care spune ca centralizarea nu va rezista, ca schimbarea determinata de tehnologie este continua si avanseaza pe o mie de fronturi, ca o anumita forma de singularitate post-umana se apropie cu repeziciune sau s-ar putea ca deja sa se fi intimplat. Mai mult decit orice, povestile ei contin un sentiment vertiginos al timpului arhaic, al faptului ca Galaxia nu este o scena goala in care oamenii sa-si poate face linistiti de cap, ci este o groapa de gunoi plina de ruinele si minunile abandonate ale civilizatiile anterioare, mai puternice.”
Este o definitie foarte frumoasa si cred ca surprinde foarte bine ce fac cei mai talentati exponenti ai acestui subgen: Iain M. Banks, Alastair Reynolds, Paul McAuley si M. John Harrison. Datorita lor, noua space-opera a devenit genul meu literar preferat, pentru ca vorbeste mai bine decit oricare altul despre fiinta umana actuala, despre temerile si visurile ei, despre simburii actuali ai evolutiei viitoare si despre impactul stiintei si al tehnologiei, atit asupra umanitatii cit si asupra omului. Cartile apartinind trilogiei Kefahuchi Tract respecta perfect aceasta definitie, spunind povesti umane minunate si relevante, pe un fundal baroc, eclectic si pluralist, lipsit de un centru, cu schimbari rapide, in valuri declansate de tehnologie, cu o singularitate posibila, un timp arhaic si cu ruinele si minunile unor civilizatii disparute de milioane de ani.
Din fericire, SF-ul nu are atit de multe trilogii ca si fantasy-ul. Insa, tot din fericire, trilogia Kefahuchi Tract a fost scrisa, exista si astfel poate imbogatii in mii de feluri atit literatura speculativa, cit si intreaga arta care se numeste literatura in general.