S-au mai scris zeci de articole, analize, studii despre cum poti obtine un orgasm, despre pozitiile prielnice starii de extaz la care toti ravnim, despre „n” secrete si alte cateva „n” mituri privind punctul culminant al excitatiei sexuale. Ba exista, ba nu exista, ba apare atunci cand stai cu piciorul mai sus, ba atunci cand esti mai bine intinsa pe spate, ba daca nu-l avem murim mai tinere decat cele care il au. Nu neg ca nu sunt veridice sau bine sustinute stiintific, si eu am scris cateva materiale despre „mama lui de orgasm”. Doar ca s-a scris prea putin despre corelatia dintre el si psihic, dintre el si emotional, dintre implinirea lui si ganduri, dintre el si compatibilitatea celor doi amanti implicati.
Si inca dinainte de inceperea redactarii catorva randuri pentru voi, am realizat ca oarecum m-am pus singura in fata unei mari provocari: aceea de a va marturisi cateva ganduri timide si foarte foarte intime.
Mi se pare ca alergam dupa starea de orgasm in acelasi ritm haotic si devastator cu care alergam dupa fericire sau la fel de nechibzuit cum alearga politicienii romani dupa stabilitatea politica si economica a acestei tarisoare care nu-si mai gaseste locul nu numai de cateva luni, ci de cativa ani. Cu singura diferenta ca goana dupa extaz este ceva mai taciturna.
Si nu de multe ori ne dorim fericirea, orgasmul, echilibrul cu acelasi umor trist cu care fugea disperata veverita din „Ice Age” dupa aluna: ne proiectam un ideal (care prin prisma statutului este bombastic si aproape de neatins), dupa care drumul spre el trebuie sa fie dificil si dureros pentru ca doar e un ideal suprem si trebuie sa-l tratam ca atare.
Asa, rapid si fara sa constientizam dinainte, oferim extazului fizic sau psihic trasatura de a fi o entitate aparte, bine conturata si care de cele mai multe ori nu prea are legatura directa cu noi. E undeva la capatul tunelului, iar noi ne straduim sa ajungem la el. Daca nu reusim, trecem la urmatoarea etapa pe care mie imi place teribil de mult sa o numesc „asteptandu-l pe Godot”.
Toata agitatia – cu viata in general si cu orgasmul in particular – devine o irosire de energie, o consumare a sinelui care iti ofera inapoi reversul medaliei: neimplinirea. Si sa nu credeti ca eu nu m-am gandit epuizant la fericire sau la echilibru… pana intr-o zi cand la intrebarile mele ravasitoare am primit cel mai transant raspuns la care m-as fi asteptat vreodata si are si legatura cu orgasmul.
Mi s-a spus in linii mari asa: cu cat te agiti mai mult, cu cat te lamentezi mai mult, cu cat iti doresti mai bolnavicios un lucru cu atat el nu se implimeste. Si nu pentru ca este o credinta populara, ci pentru ca efectiv corpul tau emana energii negative care, de fapt, te indeparteaza de la obiectul dorit. In viata e la fel ca si cu starea de orgasm – daca te gandesti, iti propui, iti numeri in gand pasii spre exicitatia suprema, atunci vei esua. Neurochimie, puterea gandului, comportamentul ca o manifestare a proceselor interne.
Pentru ca ceea ce ne scapa noua printre degete, surpinsi de valtoarea idealului si atrasi de fascinatia unei exigente de la circ, este tocmai faptul ca in viata este vorba despre noi, despre interiorul nostru, despre energia din corpul nostru. Despre un ritm interior comun cu al celui cu care facem dragoste, despre a ne simti in siguranta, relaxati, contopiti, liberi. Despre a nu te grabi si despre sincronizarea care vine fara voia ta.
Dar asta nu exculde nevoia si necesitatea dorintelor sau a viselor, doar ca ele trebuie sa cunoasca dinamica echilibrului, linistea frumosului si nu formele extreme ale spiritului.